duminică, 8 septembrie 2013

Să îi omorâm pe toţi! NU?!

Câinele este animalul acela drăguţ, cel mai bun prieten al omului - cum se spune, un blănos simpatic, inteligent, tandru, jucăuş, afectuos, atent la dorinţele celui care are grijă de el, etc. Este animalul care mi-a făcut copilăria frumoasă, prin Topi-boxeriţa mea preferată, pe care nici astăzi nu am uitat-o şi care face parte din viaţa mea cu muulte amintiri din acea vreme; Tomi-pekinezul meu pe care l-am iubit şi îngrijit cu drag timp de 5 ani; Tobi-bichonul alb, cu multă personalitate, care ne iubeşte necondiţionat ori de câte ori ne ducem pe la prietenii noştri; Odin-bichonul verişorilor mei, un zăpăcit şi jumătate care tremură de nerăbdare să fie mângâiat şi corcolit! 
Sunt câţiva câini din viaţa mea, pe care i-am iubit sau iubesc. Sunt animale paşnice, tandre, jucăuşe, inteligente, care îmi fac viaţa frumoasă, care mă binedispun şi care trezesc în mine sentimente blajine.
Dincolo de uşile caselor regăsesc căţei simpatici de pe stradă, unii pui, alţii ajunşi la maturitate, de obicei neintegraţi în haite, care îmi trezesc sentimente de simpatie sau chiar milă, în unele situaţii. Şi aceia îmi plac!

Din păcate, nu acelaşi lucru pot să spun despre câinii, de obicei mari (mai întotdeauna sunt aşa, am observat!) strânşi în haite de cel puţin 5 exemplare, agresivi, care sar să latre orice om trece pe lângă ei, indiferent dacă îi priveşte sau nu, dacă îi bagă în seamă, dacă are bagaje sau mâinile libere. Cumva, orice ai face, ei te latră. Uneori se reped la tine şi asta este situaţia cea mai rea, căci fiindcă, luaţi separat, nu ar fi agresivi, dar, când se strâng în grup şi unuia i se pare că reprezinţi pericol, se reped toţi la tine. Dacă ai o poartă în spatele căreia să te ascunzi e bine, de asemenea, e bine şi când eşti pe lângă alţi oameni care pot să îţi sară în ajutor. Dar când eşti singur, pericolul este real şi iminent.

Aceştia sunt câinii care, din punctul meu de vedere nu au ce căuta pe străzi. 
Evident că o soluţie ideală ar fi capturarea şi transportarea lor în locuri special amenajate, unde să fie îngrijiţi, hrăniţi, plimbaţi, permanent. Cei blânzi şi care trezesc simpatie să fie luaţi spre adopţie şi PĂSTRAŢI în casele în care au ajuns. 
Nu-mi doresc să văd câini omorâţi pe stradă. Nu-mi doresc ca fetiţa mea să vadă scene violente de prindere a lor de către hinghieri, spre a fi ucişi, nu vreau ca oamenii să incendieze şi să tortureze aceste animale. Nu vreau ca, cu preţul vieţi lor să căpătăm noi linişte, dar nici nu vreau ca aceste haite să rămână pe străzi, în locuri în care şi copiii mei se joacă, în parcările supermarketurilor sau în zonele pe unde ne plimbăm.

Dar ştiu că este utopic ceea ce am scris mai sus. 
Păcat, din nou, că trăiesc în această ţară care găseşte ca singură soluţie omorârea în grup a TUTUROR câinilor fără stăpân, a zecilor de mii de suflete, dintre care, câteva mii ar putea fi blânde şi bune companioane. Asta e România!

joi, 5 septembrie 2013

Pentru "iubitorul" de maidanezi: MARŞ!!

Nu voi putea niciodată uita aceste cuvinte, spune de tatăl lui Ionuţ, băieţelul mâncat de viu de o haită de câini maidanezi: "Vă imaginaţi cum arată un copil fără faţă şi fără scalp?" Sper ca şi pe voi să vă urmărească aceste cuvinte, toată viaţa voastră de iubitori de maidanezi!


Băi oameni "iubitori" de maidanezi, nu aveam nimic împotriva maidanezilor care umblă liberi pe stradă dacă nu aş fi fost muşcată şi eu de unul, în adolescenţă.
Nu aveam nimic cu ei, dacă nu s-ar fi strâns grupuri-grupuri în zona blocurilor unde trăiesc eu, făcându-mă să-mi fie groază să trec seara pe lângă ei, mai ales după ce eu şi fiică-mea am fost atacate în plină zi de o haită, în urmă cu vreo două săptămâni. Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată senzaţiile care îţi invadează corpul când 3-4 câini se reped la picioarele tale, cu dinţii dezveliţi la maxim la doar câţiva centimetri de carnea ta, sărind când unul, când celălalt, să te sfâşie! Darmite când ai şi copilul cu tine, când nu ştii ce să faci ca să-l protejezi, dar să te protejezi şi pe tine, căci dacă tu ai păţi ceva şi el ar deveni victimă sigură. 
Nu aş fi avut nimic cu maidanezii, dacă nu ar fi muşcat atâtea mii de persoane (iar pe câteva dintre ele le-au omorât).
"Iubirea" voastră merge până acolo încât nu mai raţionaţi? Am auzit azi o jigodie (fiindcă femeie nu pot să o numesc), care a spus la radio "care e problema, a murit un copil, se mai întâmplă, nu mor atâţia în accidente de maşină"? Doamne, ce mi-ar fi plăcut să o am în faţă! La fel, jigodia care a luat pe semnătură unul din câinii care l-au mâncat de viu pe Ionuţ spunea că ea nu are nimic să-şi reproşeze... 

Iubirea pentru animalele fără adăpost nu este iubire. Spune-ţi-i milă (deşi mă întreb atunci de ce nu vă este milă şi de soareci sau de şobolani şi de ce durează doar când vă aduceţi aminte, în marea voastră parte!), dar nu dragoste! Nu înseamnă că dacă duci mâncare când îţi aduci tu aminte şi eşti dispus să faci o plimbărică afară, îi iubeşti. Eu cred că poţi demonstra că iubeşti animale luându-le sub aoperişul tău, tratându-le la veterinar, oferindu-le mâncare, afecţiune, PERMANENT! Adică să nu vagabondeze pe străzi. Cunosc atâţia oameni care sunt iubitori de animale fără adăpost, dar care le-au oferit o casă, îşi asumă răspunderea creşterii lor, le îngrijesc şi le iubesc, în permanenţă. Ăştia sunt iubitorii de animale fără adăpost, nu cei care se bat cu pumnul în piept că "îngrijesc" căţeii din faţa blocului fiindcă le-au dus mâncarea care oricum se acrise sau care le dau oasele de pui care le-au rămas de la prânz ("că lor nu le fac rău, ca la câinii de apartament!").


M-am gândit la durerea imensă pe care a simţit-o Ionuţ când i-au fost smulse bucăţi din carne.
M-am gândit la frica lui, când a fost muşcat, frică pe care am simtit-o şi eu, dar muult mai puţin fiindcă eram mai mare când s-a întâmplat şi în niciun caz nu atât de dramatic. 
M-am gândit la ultimele clipe ale lui Ionuţ, înainte să moară. M-am gândit că în subconştientul lui, se ruga, mititelul, să moară odată... 
M-am gândit la bunica care îşi va reproşa pesemne toată viaţa (chiar dacă nu ar trebui!) că şi-a scăpat din ochi cei doi nepoţi, şi că unul din ei a pierit în acest fel halucinant de dureros.
M-am gândit la mama şi la tatăl lui Ionuţ, care nu vor mai fi oameni întregi psihic toată viaţa lor din cauza durerii.
M-am gândit la ce trebuie să fi simţit tatăl acela când şi-a ridicat copilul de la morgă "fără faţă şi fără scalp", doar "cu tălpile intacte"! Medicul legist este şi el şocat şi cred că nu mai există vreun om care să fi văzut atâtea grozăvii ca un medic legist...

Voi v-aţi gândit măcar o clipă la toate astea??

Îmi doresc să nu mai văd picior de maidanez pe stradă (dacă nu e loc pentru ei în casele iubitorilor de maidanezi, să fie eutanasiaţi!). Îmi doresc ca voi, iubitorii de maidanezi, să vă gândiţi măcar o clipă la copilaşul ăla de 4 ani, ce-o fi simţit el în minutele alea când era torturat pe viu de animalele pe care le apăraţi atât de mult dar de care nu sunteţi în stare să aveţi grijă. Ce frică groaznică, cât de mult s-a gândit la mămica lui, cât de mult îşi dorea să vină cineva să-l salveze, cât o fi ţipat şi ce dureri atroce trebuie să fi avut! Mai puteţi "iubi" la fel de mult??

Acest mesaj este pentru acele persoane jalnice care se dau mari iubitoare de animale fără adăpost dar care nu au făcut nimic real pentru a le ajuta să nu mai fie în acea situaţie! 
Sunt excluse persoanele care au luat câini maidanezi acasă şi care le-au oferit posibilitatea să fie animale de companie adevărate, îngrijite şi iubite permanent!